Am avut recent ocazia sa rasfoiesc primul numar din American Journal of Psychotherapy tradus in limba romana, aparut la Editura Trei. Este vorba de volumul 62, numarul 1, pe 2008. Cu intentia declarata de a va starni interesul pentru articolele pe care le contine, voi face o scurta prezentare a acestora.
1.
Incorporarea mintii: miscarea, continator al agresivitatii distructive – Stuart Twemlow, Frank Sacco, Peter Fogany
Cei care au avut ocazia sa lucreze psihoterapeutic cu persoane avand probleme comportamentale de tip violent, pot depune marturie despre dificultatea demersului lor de a ajuta aceste persoane sa reflecteze asupra experientelor lor psihice si sa le verbalizeze. In special psihoterapeutii care lucreaza cu adolescenti in conflict cu legea sau cu tulburari de comportament resimt adesea o mare frustrare in acest sens. Psihoterapia asa cum este ea inteleasa astazi, bazata aproape exclusiv pe verbalizare, pare adesea neputincioasa in a-i ajuta pe acesti tineri. Autorii acestui articol pleaca de la ipoteza ca artele marţiale si alte practici fizice structurate, cum ar fi yoga sau dansul, pot ajuta persoanele respective sa „puna in legatura mintea unei persoane violente cu amintirea Eului sau corporal din copilarie” sau memoria chinestezica. Autorii numesc stabilirea acestor legaturi „incorporare” si considera acest proces ca unul facilitator al mentalizarii gandurilor si al integrarii afectelor fragmentate care stau la baza comportamentului violent. In plus, multe din aceste practici sunt adesea insotite de coduri etice bazate pe un set de valori in care primeaza non-violenta, altruismul, blandetea, retinerea. Din punct de vedere psihanalitic, „antrenamentul in artele martiale este o experienta emotionala corectiva care ajuta incorporarea prin atasamentul fata de un model – modelul adultului sigur, puternic si previzibil”. Articolul prezinta experienta practica a autorilor legata de aplicarea terapeutica a acestor practici precum si rezultatele unui studiu privind motivatia celor inscrisi in cluburile de arte martiale, motivatie strans legata de dorinta vindecarii unor traume psihologice.
2.
Ofera teoria atasamentului resurse noi in tratamentul pacientilor schizoafectivi? – Florence Schmitt, Ilpo Lahti, Jorma Piha
Un articol excelent atat prin prisma relevantei teoretice si practice a teoriei atasamentului pentru clinica psihiatrica, cat si prin calitatea prezentarii, cu un caz clinic ilustrativ si un limbaj mai mult decat accesibil. Articolul pleaca de la experienta terapeutica a unuia dintre autorii sai care, la inceputul anilor 90, a reusit sa trateze cu succes, desi in mod inexplicabil la vremea aceea, un caz de tulburare schizoafectiva. Priscilla, o pacienta diagnosticata cand cu tulburare borderline, cand cu tulburare schizoafectiva, este internata involuntar pentru 6 luni in Clinica Psihiatrica Turku din Finlanda, supusa unui tratament medicamentos si „insotita” timp de 30 de minute, in fiecare zi, de Florence Schmitt. Timp de doua luni, Priscilla nici macar nu a privit-o pe terapeuta ei, pentru ca apoi, treptat-treptat, sa apara primele rudimente de relatie. Cinci ani mai tarziu, Priscilla era considerata un caz reusit. Articolul trece apoi in revista principalele afirmatii ale teoriei atasamentului, asa cum au fost ele formulate de Bowlby, precum si relevanta acestei teorii pentru intelegerea dezvoltarii psihologice si psihopatologice a copiiilor. Se pare ca „acesi copii care nu au avut nici o experienta cu o figura de atasament in primii ani de viata pot suferi o pierdere semnificativa a capacitatii de stabili mai tarziu relatii interpersonale intime”. Acest tip de atasament apare printre copiii ai caror parinti sunt atat o sursa intensa de amenintare, cat si de satisfacere. Cel mai bine ilustreaza aceasta situatie pacientii cu tulburare de tip borderline, care prezinta un atasament de tip dezorganizat, caracterizat prin apropiere-departare, cu consecinte atat in planul functionarii sociale si al stabilirii de relatii intime, cat si in planul terapeutic, unde complianta scazuta la tratament creeaza dificultati de abordare a acestor cazuri. Am retinut in mod deosebit referirile la studiile lui Peter Fonagy privind legatura dintre tiparele timpurii de atasament si capacitatea de mentalizare, de reflectare asupra experientelor sinelui si a experientelor celorlalti. Sigur, de la ideea rolului atasamentului securizant in psihodezvoltarea normala a individului si pana la ideea importantei cruciale a aliantei terapeutice nu a mai fost decat un pas. Psihoterapia ofera, prin intermediul alientei terapeutice, a legaturii de incredere care se stabileste intre terapeut si pacient, o baza sigura si securizanta de explorare, de mentalizare si deschidere catre universul interior. In cele din urma, psihoterapia ofera noi modele de „a fi cu cineva” si introduce noi „modele interne de lucru”, adica noi reprezentari, mai functionale si mai adaptative, a unor tipare de relationare. Aceste noi cai de a trai in lume si de apropiere de oameni le inlocuieste pe cele vechi, ineficiente. Din perspectiva acestor considerente, cazul Priscillei si explicatia recuperarii ei capata sens, legat de formarea unui nou model de atasament, construit in intregime pe capacitatea terapeutei de a a fi alaturi de pacient, in mod constant, previzibil si pe o durata de timp considerabila.
3.
Prezentarile de sine si dinamica statutului in psihoterapie si supervizare – Wynn Schwartz
Un articol mai dificil de inteles pe alocuri, din care probabil ca era mai mult de priceput decat am facut-o eu. In dorinta de a fi „corecti din punct de vedere politic” multi dintre terapeutii incepatori sau in supervizare evita sa dezvaluie anumite aspecte legate de sine in relatia cu pacientul, aspecte care ar putea fi considerate ca inadecvate, nepotrivite cu statutul lor de terapeuti etc. De exemplu, un terapeut ar putea simti o anumita repulsie fata de un pacient de altă etnie sau rasă, dar pentru că in America zilelelor noastre afirmarea unei atari atitudini este in general aspru sanctionata, terapeutul respectiv va evita sa aduca in discutie, in timpul supervizarii, chestiunea respectiva. Autorul articolului este de parere ca supervizorii nu ar trebuie sa incurajeze o asemenea atitudine de evitare pentru ca „descrierile si formularile politic corecte, in forma lor politicoasa si adecvata social, impiedica intelegerea intalnirii clinice propriu-zise, a faptelor asa cum s-au petrecut.” Pentru a-si incuraja studentii sa faca acelasi lucru, Schwartz le marturiseste uneori acestora ceea ce gandeste atunci cand practica, demers la care studentii raspund adesea cu „un amestec de soc ridiculizant si usurare”. Imi place onestitatea si modul direct in care Schwartz afirma: „vreau ca studentii mei sa accepte ca unele dintre observatiile, gandurile si sentimentele lor personale pot sa contrasteze cu ceea ce ei considera folositor, adecvat si plin de tact pentru a fi comentat intr-un dialog terapeutic initial. Ma ingrijoreaza faptul ca vor ca toate gandurile lor sa fie bune si politic corecte si se simt vinovati pentru ceea ce gandesc, chiar daca vinovatia lor indica aspecte personale cu care trebuie sa fie confruntati.” Si am mai retinut ceva din acest articol: ideea supervizarii ca ritual de trecere in randul comunitatii psihoterapeutilor.
4.
Raspunsurile terapeutilor la formarea in psihoterapia de sustinere de scurta durata (PSS) – John Markowitz, Rachel manber, Phyllis Rosen
PSS nu este vreun tip nou de terapie, ci se refera pur si simplu la acel tip de terapie nespecifica, compusa din „factorii comuni” tuturor psihoterapiilor (asa cum au fost descrisi de Jerome Frank) – incarcatura emotionala, un terapeut intelegator si empatic, o structura si un ritual, experiente de succes si oferirea de speranta si optimism terapeutic – si care a fost adesea folosita in studiile privind eficacitatea unei modalitati terapeutice specifice drept conditia de control cu care s-a facut comparatia. Desi aparent o modalitate terapeutica banala si la indemana oricarui terapeut, PSS incepe sa fie considerata de unii autori un tratament de preferat in anumite conditii si o modalitate terapeutica ce necesita o formare in sine. Articolul se ocupa tocmai de aceasta formare si in mod special de „reactiile autodeclarate ale psihoterapeutilor fata de formarea in psihoterapia de sustinere de scurta durata”. Rezultatele studiului arata ca, desi initial atat terapeutii cat si pacientii au intrat in PSS cu un anumite grad de scepticism, evaluarile finale indica mai degraba entuziasmul si surprinderea fata de eficienta unei modalitati terapeutice considerate oarecum inferioara altor modalitati terapeutice. Interesante au fost si comentariile visavis de experienta terapeutilor care initial practicau terapia cognitiv-comportamentala, o terapie mult mai structurata si bazata pe tehnici specifice – la ce ma refer, va las sa descoperiti singur.
5.
Clientii din psihoterapie ca fenomene umane – Janet L. Etzi
Trebuie sa marturisesc ca abordarea fenomenologica a psihoterapiei nu imi este chiar la indemana si initial am fost reticent in a citi acest articol. Dincolo de ideea ca intelegerea lumii interioare a pacientului este mai importanta decat explicarea mecanismelor prin care el functioneaza normal sau deviant, nu am patruns niciodata. Si poate ca nici nu e nevoie: la urma urmei, ideea de baza, asa cum reiese si din acest articol, este aceea ce psihoterapia nu este si nu trebuie considerat un tratament medical, adica un procedeu bazat pe un model cauzal al devenirii (patologice) a pacientului, ci ceva mult mai complicat, in care cunoasterea stiintifica, obiectiva a adevarurilor ultime privind omul din fata noastra nu este nici necesara, nici posibila. Sunt tentat sa dau ample citate din acest articol, mult mai clar si mai prietenos decat pare la prima vedere, retin insa ceea ce ar putea fi considerat si concluzia intregului articol: „Fiintele umane sunt mult prea complexe pentru a le reduce comportamentul la simptome.” Ma tem ca terapeutilor de orientare cognitiv-comportamentala nu le va place acest articol, presupunand ca il vor citi totusi.
Am gasit in New York Times un articol interesant: „Provocarile pacientilor de 600 de dolari sedinta.”
